|
- - - - - - - - - - - - - - - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Abordarea științifică a dragostei pasionale
Hatfield și
Walster (1981) au propus o distincție
deosebit de utilă între dragostea pasională
(sau romantică)
și
dragostea prietenească
(companionate love). Dragostea
pasională
este o stare caracterizată
de excitație
internă,
atracție
sexuală și
frica de a nu fi respins: faptul de a fi iubit provoacă
extazul, iar refuzul duce la
agonie. Dragostea prietenească,
pe de altă
parte, este caracterizată
de prietenie, înțelegere,
încredere și
grija pentru persoana celuilalt. Această
dihotomie este fundamentală
pentru cercetările
de psihologie socială
asupra iubirii; ea se regăsește,
cum am constatat, în clasificări
mai sofisticate. Cercetările
au pus în evidență
faptul că
dragostea variază
în funcție
de cultură.
Pentru a se îndrăgosti,
individul trebuie să
fi fost educat într-o cultură
care crede în conceptul de
dragoste și
îl transmite generației
tinere. La fel ca în multe alte contexte, în situația
în cere ne îndrăgostim,
credințele
noastre (despre ce înseamnă
a te îndrăgosti)
determină
ceea ce ni se întîmplă.
Pentru a ne îndrăgosti
avem nevoie de conceptul de dragoste promovat de cultura din care
facem parte. Tesser și
Paulhus (1976) au arătat,
în plus, că
focalizarea gîndirii aspra dragostei
face probabilă îndrăgostirea.
Soții
Walster (Elaine Hatfield și
George Walster, 1981) au propus o teorie a dragostei pasionale
utilizînd ideea de concept cultural, dar
și
concepția
lui Schachter și
Singer (1962) despre emoții.
Potrivit acestei teorii, există
trei variabile răspunzătore
pentru experiența
dragostei:
1. Conceptul cultural specific de dragoste;
2. O persoană
potrivită
ca obiect al dragostei; de
obicei, un individ de sex opus și
de vîrstă
apopiată;
3. Excitarea emoțională
etichetată
dragoste, care este resimțită
cînd individul interacționează
cu persoana iubită,
sau chiar numai cînd se gîndește
la ea.
Dar înaintea teoriei celor trei factori, Elaine Hatfield
și
Ellen Berscheid (1974) susținuseră
că
dragostea poate fi analizată
ca oricare emoție.
Sprijinindu-se pe cercetările
lui Schachter, cele două
cercetătoare
sugerau că
dragostea pasională
înseamnă:
1. Excitarea fiziologică
difuză
și
2. Credința
că
aeastă
excitare este echvalentă
cu reacția
în fața
persoanei iubite.
Deși
ideea de etichetare a excitării
este admisă
numai cu greutate de simțul
comun, ea are o bază
solidă
în cercetările
de psihologie. Reacțiile
noastre fiziologice nu sunt diferențiate
în funcție de tipul emoției
reacții fiziologice similare
apar atunci cînd ne descriem ca furioși,
înfricoșați,
bucuroși sau excitați
sexual.
Ținînd cont de lucrul acesta, Schachter și Singer (1962) au arătat
că atunci cînd anumite
evenimente ne provoacă o
excitare fiziologică, căutăm
în mediul extern indici pentru a descoperi cauza excitării.
Ajungem astfel să etichetăm
excitarea ca o emoție potrivită
cu ceea ce vedem ca stimuli posibili. De pildă,
dacă resimțim
excitare fiziologică după
ce am fost insultați, o
vom eticheta ca furie. În aceeași
măsură,
dacă o resimțim
în timp ce interacționăm
cu un individ atrăgător
de sex opus, o vom considera excitație
sexuală sau dragoste.
Întreaga construcție teoretică
a lui Schachter are la bază
ideea că indivizii au
tendința de a interpreta
și înțelege
informațiile care le vin din
interiorul corpului. Stuart Valins a realizat în 1966 o demonstrație
spectaculoasă a acestei idei
fundamentale. Subiecții săi
erau studenți de sex masculin.
El folosește un aparat cu
ajutorul căruia nu numai că
pate măsura bătăile
inimii subiecților, dar poate
face ca subiecții înșiși
să le audă
foarte clar. Valins prezenta fiecărui
subiect în parte 10 fotografii cu nuduri feminine luate din
revista Playboy. Fotografiile erau expuse 15 secunde la
intervale de un minut. Subiecții
își auzeau bătăile
inimii cu un minut înainte de a prvi prima fotografie și continuu să
le audă pe tot parcursul
prezentării fotografiilor. La
sfîrșit, li se cerea să
aprecieze fiecare fotografie din punctul de vedere al
atractivității
și chiar să
aleagă cîteva din ele ca
recompensă pentru participarea
la experiment. Marea ingeniozitate a experimentului lui Valins
constă în faptul că
pentru unii subiecți bătăile
inimii pe care le auzeau fuseseră
înregistrate dinainte. Ele se intensificau cînd subiecții
priveau anumite nuduri și aveau
un ritm normal cînd priveau alte nuduri. Așa
cum anticipase cercetătorul,
subiecții apreciau fotografiile
la care își auziseră
inima bătînd mai repede
ca fiind mai atrăgătoare.
Valins demonstrează, deci, că
indivizii țin cont de
reacțiile lor fiziologice în
evaluarea sentimentelor pe care le au față
de persoanele de sex opus. Uneori, legătura
dintre excitrea fiziologică și
dragoste este limpede. În prezeța
partenerului pecare l-am visat întotdeauna simțim
o dorință sexuală
irepresibilă.
Știm că
sunem excitați
și știm
de ce suntem excitați. Dar
analiza dragostei propusă de
cele două cercetătoare
americane merge dincolo de ceea ce este evident. Excitarea poate
fi ușor atribuită
de individ unei surse care n-a provocat-o. Hatfield
și Bersheid au făcut
apel la ideile lui Dolf Zillmann despre transferul excitării.
În opinia acesui psiholog, transferul excitării
este un proces cognitiv prin care excitarea cauzată
de un stimul este adăugată
celei cauzate de un alt stimul, iar excitarea combinată
rezultată este atribuită
în întregime celui de-al doilea stimul. În multe cazuri,
indivizii își interpretează
greșit excitarea punînd-o
pe seama sentimentului de dragoste, cînd ea a fost declanșată
de alți stimuli din situație.
Să ne imaginăm
un student român care are prilejul să
petreacă un week-end la
Paris. Îl însoțesc un alt tînăr
și soția
acestuia, proaspete cunoștințe.
Eroul nostru vizitează orașul
în compania prietenilor săi
și este extaziat. Întotdeauna și-a dorit să
cunoască Parisul. N-a văzut
niciodată lucruri atît de
frumoase. În starea aceasta își
dă seama că
s-a îndrăgostit de
șoția
prietenului său. Se simte
minunat nu pentru că se află
la Paris, ci pentru că ea
este mereu alături. Dacă
aplicăm la acest caz
teoriile pe care le-am expus, ajungem ușor
la concluzia că avem de-a face
cu o atribuire greșită
a excitării. Cu siguranță,
excitarea fiziologică provocată
de contactul cu locul la care tînărul
a visat din copilărie a influențat,
fără
ca el să-și
dea seama, sentimentele pe care le nutrește
acum pentru soția colegului său.
Prin trasferul excitării,
dragostea se amplifică,
indiferent de ceea ce face ca inima să
bată mai repede. Înțelegem
acum de ce experiențele
dureroase legate de persoana iubită
ne fac să o iubim
și mai mult. Orice stimul care
intensifică excitarea fiziologică
contribuie la creșterea
pasiunii.
|
